Fram, ursul polar - Cezar Petrescu

Fram, ursul polar - Cezar Petrescu

De dupa perdeaua de catifea visinie se ivise Fram. Cu laba mai tinea inca o parte din perdeaua ridicata. Se opri sa priveasca sala, miile de capete, miile de ochi din loji, din staluri si din galerii. Dadu drumul perdelei jos. Inainta pina in mijlocul arenei. Saluta ca intotdeauna.
— Fram!
— Bravo, Fram!
— Traiasca Fram!
— Ura! Bravo, Fram! Ura!
Fram statea in mijlocul arenei, alb ca zapada, urias si neclintit. Tot asa stau fratii lui din tara zapezilor vesnice, pe insulele de gheata plutitoare, cand se inalta sa priveasca la alti ursi albi, care se departeaza pe alte insule plutitoare.
Statea si se uita in gol. Mai facu un pas.
Isi trecu laba peste ochi, peste frunte, cum ar fi sters o urma care-i painjenea privirea.
Aplauzele s-au potolit. Acum toti asteptau.
Intelegeau ca Fram pregateste ceva nou. Fara indoiala, un numar mai greu decat toate. Alta data incepea mai repede. Cerea el sa se faca tacere. Acum parea mirat de aceasta tacere.
— Mofturi! Priveste la el cate nazuri mai face! glasui pitigaiat una din cele doua cucoane.
Petrus abia se stapani, framantandu-se pe loc si muscandu-si buzele.
Fetita cu ochi albastri le fulgera si ea cu privirea, dar nu rosti nimic. Simtea pe umar mana bunicului…
Alaturi de Fram se afla o platforma invelita cu postav alb. Acolo se urca el sa se joace cu greutatile, sa faca echilibristica intr-o prajina, sa prinda in gura portocale aruncate de public.
Acum se aseza pe marginea platformei, asa cum se asaza un om pe ganduri. Isi prinse capul in labele de dinainte. Era intr-adevar ca un om care nu-si aminteste ceva, a pierdut ceva, e deznadajduit de ceva,
— Isi bate joc de noi, draga! se supara cucoana cea mai ascutita. Uite pentru ce platim bani! Ca sa-si bata joc un dobitoc de noi…
Mana bunicului apasa usor umarul fetitei cu parul carliontat sub cusmulita alba. Simtise, prin haina, cum se framanta si cum e gata sa-si apere pe Fram al ei.
Dar Fram era intr-adevar de neinteles in aceasta seara. Parea ca a uitat unde se afla. Parea ca a uitat ce asteapta lumea de la dansul.
A uitat ca il privesc doua mii de oameni, doua mii de perechi de ochi!
— Fram! il incuraja un glas. Ursul alb ridica ochii…
„A, da! parca spunea privirea lui. Aveti dreptate! Sunt Fram si trebuie sa va inveselesc!…”
Cu labele facu semn de neputinta in laturi. Duse dreapta la frunte; apoi la inima; din nou la frunte si din nou la inima. Acolo era ceva stricat, care nu mai mergea…
Adineauri, cand a ridicat perdeaua de catifea visinie, inca tot mai credea ca totul are sa fie ca inainte. Multimea, copiii, aplauzele i-au dat aceasta amagire.
Acum din nou a uitat tot. […]