Fericirea e un ac de siguranta - Razvan Exarhu

Fericirea e un ac de siguranta - Razvan Exarhu

RAZVAN EXARHU se gandea in adolescenta ca o sa ajunga actor de teatru de papusi, desi tatal sau il sfatuia sa se faca preot. Chiar daca nu asta planuise, emisiunile sale de radio de la ProFM sunt un reper pentru doua generatii. A facut o celebra expozitie intitulata „Kitsch ce-i mai frumos?“ si a parasit media. Apoi a trait aproape un an la tara, unde a descoperit cat de bine se gateste la plita cu lemne, a invatat sa faca rachiu si vin si i s-a propus sa candideze la primarie. A revenit in civilizatie si a creat Radio Guerrilla. Intre timp, a lucrat in publicitate, a scris pentru o multime de publicatii si pe blog. A pornit radioul online Clandestino.fm, a revenit la TV cu emisiunea Romania delicioasa si a devenit bucatar. Acum e jurat MasterChef, la ProTV, si promite ca va reinvata limba greaca. Atat s-a putut, deocamdata.

Nu cred ca exista vreun gest care sa exprime mai bine spiritul profan al sarbatorii decat mica ciupeala pe care o faci, din picioare, cu un cutit sau cu o furculita, la capatul unui drum aparent dezinteresat pe axa canapea–bucatarie. Ochii un pic mijiti, buzele tuguiate a concentrare, capul aplecat reflexiv intr-o parte, de parca tocmai s-ar face ultimele calcule de arhitectura la Taj Mahal. Apoi, e miscarea delicata si lenta cu care furculita sau lama cutitului strabat conturul apetisant al drobului taiat un pic prea stramb, parca. E nevoia de a netezi, de a curata locul de orice firimitura, de a nu lasa niciun obstacol in calea luminii sfintei sarbatori. Asta nu e lacomie, nu, ci eterna noastra dorinta de perfectiune, aspiratia spre absolut, nevoia de a aseza demiurgic toate lucrurile la locul lor, pentru a intelege nemijlocit ce vrea sa spuna in Cartea Facerii, dupa fiecare pas al creatiei: „Si a vazut ca este bine.“ „Ce faci, draga, acolo, iar bagi in tine pasca?“ „Ei, nuu!!! Doar o indreptam putin.“

In limba e placerea! Asta e una dintre vorbele favorite ale lui Razvan Exarhu, om de radio, de televiziune, bucatar si acum autorul unei carti cu fericirea in titlu. De la primul rand scris se simte ca ii place sa vorbeasca, in aceeasi masura in care ii place sa observe si sa asculte. E acel tip de povestitor pentru care tacerea si cuvintele sunt la fel de importante. Iar curiozitatea lui tandra si cruda, in acelasi timp, compune un tablou viu in care se amesteca emotiile primei zile de scoala, slapii tarsaiti ai romanilor, relatia dintre eschimosi si raw-veganism, revolta antisistem, alcoolul, cartile, crucile facute in autobuze, prietenia, urzicile, cliseele, narcisismul din social media, ecologia, salata boeuf, hipsterii, postul, bunicul lui Bob Marley, traditiile pierdute, biciclistii aroganti, discutiile cu parintii, nostalgia, cretinii, obsesia pentru viata sanatoasa si multe alte subiecte care ne umplu vietile si conversatiile, ne indigneaza si ne emotioneaza pe toti. Umorul textelor este mereu dublat de o duiosie si de o sensibilitate care te pot face sa razi si sa plangi, la cateva randuri distanta. Iar cartea este construita ca sa poata fi citita de oriunde, ca o tava cu o prajitura care are alt gust in fiecare patratica, din care rontai incet si iti doresti sa nu se termine.

Metroul ajunsese la Victoriei, se cam golise, era pace si se auzea doar un fasait, probabil de la perna de aer laser inventata de Henri Coanda, pe care se deplaseaza metroul romanesc. Si, atunci, caprioarei i-au ras ochii si i-a spus baiatului, luminata la fata: „Stii ca fermoarul face alt sunet cand il inchizi sau deschizi?“ I-a aratat de cateva ori: sus, jos, zuup, ziip, mai grav la urcare, mai inalt si zglobiu la coborare. El isi plecase urechea stanga si asculta concentrat. Fata s-a oprit, s-au uitat intens unul la altul, ca si cum ar fi ascultat un gospel cantat de toate fermoarele din lume, care se inchideau si se deschideau intr un balans perfect, si s-au sarutat ca si cum nu se vazusera de foarte mult timp.